Marşul Provită

Iată că în acest an se va organiza din nou marşul “Marşul pentru Viaţă”, o mişcare ce are ca scop, citez, “afirmarea dreptului la viaţă pentru toate fiinţele umane începând cu momentul concepţiei şi totodată susținerea familiei tradiționale și a valorilor acesteia, temelia unei societăți solide și sănătoase”.

Cât de înapoiat să fii ca să susţii astfel de idei? Oamenii aştia care ies în stradă pentru aşa ceva mi se par incredibil de ignoranţi. Dacă ei consideră că pot face câte 15 copii fiecare şi că le pot oferi tuturor o viaţă decentă, cine îi opreşte? Dacă muierile alea vor să aibă copii născuţi din violuri, cine le opreşte? Pe de altă parte, dacă alte persoane nu vor lucrurile astea, care le e problema?

În loc să militeze pentru educarea populaţiei cu privire la mijloacele contraceptive, pentru condiţii calitative în unităţile de învăţământ, pentru ajutor real din partea statului acordat proaspeţilor părinţi, ei ies, nene, în stradă să urle sus şi tare că ştiu ceva mai multe decât mine despre corpul şi gândirea mea. Şi, bineînţeles, chiar sunt anti contracepţie, de ce să nu umple ţara de copii abandonaţi, bolavi, fără casă şamd?

Bineînţeles că nu îşi puteau lega mai bine mesajele de altceva, decât de sfinţenia familiei. Şi, repet, cu ce te deranjează, protestatarule indiferent, că eu voi fi veşnic împunsă în fund de o droaie de draci, atâta vreme cât tu vei pluti veşnic pe un norişor alb şi pufos? Cu alte cuvinte, de ce consideri că ai dreptul sau că ar trebui să fii încurajat de lege să decizi ce fac eu cu corpul meu?

Lăsând la o parte, pentru moment, această latură a problemei, mă gândesc la familiile care nu au beneficiul de a ştii cu adevărat ce se întâmplă cu corpul lor, cum se formează un fetus, cum se face un avort, ce înseamnă bolile venerice etc. Un foarte bun exemplu pentru acest caz mi se par unele familii de cetăţeni de etnie rromă, despre care discutam şi într-o postare anterioară. Ei de educaţie au nevoie, fraţilor, nu de încurajare spre a continua reproducerea iresponsabilă. Sunt o grămadă de copii din ăştia plini de muci la nas şi de fecale la fund, care trăiesc într-o lume mizeră, într-un circuit de boli grave. În loc să fim încurajaţi să facem ceva pentru ei, noi suntem încurajaţi să multiplicăm cazurile.

Să trec la partea a doua, asociaţiile astea minune, după ce încearcă să ma convingă că uterul meu nu trebuie să reflecte hotărârile mele, o trântesc şi pe asta cu “familia tradiţională, temelia unei societăţi solide, sănătoase şi prospere.” Ce familie tradiţională? Ce temelie? Probabil vă referiţi la familia aia în care femeia creşte copii, spală, calcă, găteşte, face curat şi aşteaptă bărbatul cu masa pusă, eventual mai acceptă şi vreo două perechi de palme de la el, pentru că, na, era şi el nervos de la muncă. Revin la ceea ce spuneam mai devreme: dacă vă convine vouă aşa, aşa să faceţi, dar lăsaţi-i pe alţii în pace. Lăsaţi-mă pe mine să îmi văd de viaţă, lăsaţi cuplurile gay să îşi vadă de viaţă, lăsaţi-l pe fiecare să facă aşa cum consideră.

I-auzi ce vor ei să declare: “21 martie 2014, zi de doliu naţional în memoria celor 20.000.000 de copii care nu au apucat să se nască, ucişi prin avort şi contracepţie”. Deci acum copilul e conceput chiar înainte de împreunarea ovulului cu spermatozoidul. Of! Ori biologia asta de bază e materie grea, măi, nene, ori se contrazic singuri. Nişte încuiaţi, nişte unii care au rămas la stadiul de patru clase, care nu se cred nici ei înşişi în totalitate, asta reprezintă aceşt mândrii militanţi.

În concluzie, mă bucur enorm că nu am trăit în epoca pronatalistă din România de acum căteva zeci de ani, dar faptul că nişte rataţi vor să o aducă înapoi, mă dezgustă până în măduva oaselor.